POVESTE DE WEEKEND | Insula Ovidiu, peticul de pământ din Siutghiol în jurul căruia s-au născut legende

Pe o parte se află Marea Neagră. Pe cealaltă, lacul Siutghiol.

Iar undeva pe luciul apei se vede un petic de pământ.

Insula Ovidiu.

Pentru cei care locuiesc aici, imaginea ei este atât de familiară încât poate trece aproape neobservată.

Dar insula are una dintre acele povești în care istoria locală și legenda s-au amestecat atât de mult încât, după generații, este dificil să mai spui unde se termină una și începe cealaltă.

Numele insulei trimite inevitabil către Publius Ovidius Naso, poetul roman cunoscut simplu drept Ovidiu.

În anul 8 d.Hr., împăratul Augustus l-a trimis în exil la Tomis, cetatea antică aflată pe teritoriul Constanței de astăzi.

Ovidiu avea să-și petreacă aici ultimii ani ai vieții.

În scrierile sale din exil, poetul a descris depărtarea de Roma, clima aspră și sentimentul izolării într-un teritoriu aflat la marginea lumii romane.

Prezența sa la Tomis este realitate istorică.

Dar legătura directă dintre poet și insula care îi poartă astăzi numele intră într-un teritoriu mult mai greu de demonstrat.

Aici începe legenda.

De-a lungul timpului au circulat povești potrivit cărora poetul s-ar fi retras pe insulă în perioada exilului.

Este o imagine seducătoare: Ovidiu, departe de Roma, traversând lacul și găsindu-și refugiul pe o mică insulă din apropierea Tomisului.

Dar nu avem dovezi istorice certe care să demonstreze că poetul a locuit acolo.

Legătura a supraviețuit în primul rând prin tradiția orală.

Și tocmai aici povestea devine fascinantă.

În 1929, învățătorul Titus Cergău publica în revista Analele Dobrogei un material intitulat „Legende asupra Insulei lui Ovidiu”.

El consemna patru povești culese de la locuitori ai Dobrogei.

Două dintre ele îl aveau chiar pe poetul Ovidiu în centrul narațiunii.

Una dintre legende povestea despre existența, în vremuri îndepărtate, a unui sat în zona actualului lac Siutghiol.

Ovidiu ar fi trăit printre oamenii acelui sat și ar fi fost respectat pentru sfaturile sale.

Dar locuitorii ar fi devenit răi.

Într-o noapte, spune legenda, satul ar fi fost înghițit de ape.

Dimineața, privind ceea ce se întâmplase, Ovidiu ar fi rămas împietrit de spaimă.

Povestea populară merge și mai departe: statuia sa ar fi fost ulterior dusă la Constanța.

Nu este istorie.

Este legendă.

Dar este o legendă care arată cât de puternic a rămas numele poetului în memoria comunităților din jurul vechiului Tomis.

O altă poveste consemnată în 1929 nu îl mai are pe Ovidiu drept personaj principal.

În centrul ei se află o bătrână văduvă.

Legenda spune că, acolo unde se află astăzi lacul Siutghiol, ar fi existat cândva un sat.

Locuitorii săi ar fi refuzat să ofere adăpost unui străin sărac.

Singura persoană care l-ar fi primit ar fi fost o femeie săracă, ce locuia într-o colibă de piatră chiar în zona actualei insule.

Satul ar fi fost apoi acoperit de ape, iar locul în care se afla casa femeii ar fi rămas deasupra lor.

Insula.

Este un tip de legendă întâlnit în numeroase culturi: comunitatea lipsită de ospitalitate este pedepsită, în timp ce omul care oferă ajutor este salvat.

În Dobrogea, povestea a fost legată de peisajul lacului Siutghiol.

Poate cea mai interesantă parte a acestor legende nu este dacă ele sunt adevărate.

Ci oamenii care le-au transmis.

Poveștile culese de Titus Cergău proveneau de la locuitori din Sibioara, Tașaul și Caramurat, actuala localitate Mihail Kogălniceanu.

Numele celor care le-au povestit indică lumi diferite ale Dobrogei.

Români și musulmani au transmis variante diferite ale poveștilor despre același petic de pământ.

Este aproape o imagine în miniatură a Dobrogei însăși: același loc, privit și povestit prin culturi diferite.

Insula nu apare doar în legende.

La începutul secolului XX, un episod documentat o leagă de Regina Elisabeta a României, cunoscută și sub pseudonimul literar Carmen Sylva.

Documentarea istoriei locale realizată la Ovidiu consemnează vizita reginei în zona Canara și deplasarea sa spre Insula Ovidiu în 1905.

Este un detaliu care arată că insula devenise deja, cu mai bine de un secol în urmă, un punct de interes al zonei.

Numele poetului, poziția sa pe lac și poveștile construite în jurul ei îi ofereau un farmec aparte.

Pentru a înțelege insula trebuie privit și lacul care o înconjoară.

Siutghiolul este inseparabil de imaginea actuală a Mamaiei și a orașului Ovidiu.

Astăzi vedem hoteluri, șosele, sporturi nautice și dezvoltare urbană.

Dar pentru generațiile care au trăit aici înaintea transformării moderne a litoralului, lacul avea o altă semnificație.

Era sursă de hrană, drum pe apă și parte din viața cotidiană.

În acest peisaj, o insulă izolată era locul perfect pentru nașterea poveștilor.

Poate că poetul roman nu a pășit niciodată pe această insulă.

Sau poate că a făcut-o.

După două milenii, documentele pe care le avem nu ne permit să transformăm legenda într-o certitudine.

Știm însă altceva.

Ovidiu a trăit la Tomis.

A murit aici, departe de Roma.

Iar numele său a devenit atât de puternic legat de aceste locuri încât a trecut din istorie în geografie.

Avem orașul Ovidiu.

Avem Piața Ovidiu.

Avem statuia poetului privind spre oraș.

Și avem Insula Ovidiu.

Astăzi, insula este cunoscută mai ales ca destinație de agrement pe lacul Siutghiol.

Dar dacă eliminăm pentru o clipă imaginea turistică și privim în urmă, descoperim ceva mai interesant.

Un loc poate deveni important nu numai prin ceea ce s-a întâmplat cu certitudine acolo.

Uneori devine important prin ceea ce oamenii au ales să povestească despre el.

Generații de dobrogeni au privit aceeași insulă și au încercat să-i explice existența.

Au imaginat sate scufundate.

Au vorbit despre oameni salvați din ape.

L-au adus pe Ovidiu în mijlocul poveștilor lor.

Iar aceste istorii au trecut de la o generație la alta până când cineva, în 1929, a avut inspirația să le aștearnă pe hârtie.

Poate că acesta este adevăratul farmec al Insulei Ovidiu.

Nu știm dacă poetul exilat al Romei a locuit vreodată acolo.

Dar știm că, la aproape două mii de ani după moartea lui, oamenii de pe malurile Siutghiolului încă îi rosteau numele.

Iar insula îl poartă și astăzi.